Spatiu

Era o zi cu cer innorat si statea sa ploua. Ma intorceam acasa, cu vantul soptindu-mi in urechi versurile unor melodii preferate. Eram, in sfarsit, fericita. Stiam ca acasa ma asteapta camera atent decorata in stilul meu caracteristic, stiam ca voi ajunge intr-un loc in care nimic nu avea sa mi se intample. Aveam o oglinjoara in mana. Era suficient de mare incat sa incapa pe ea poze cu cei dragi, iar in mijloc un spatiu liber destinat mie. Cu acest tablou perfect in fata ochilor, am deschis usa de la camera, folosindu-ma de cot, pentru ca intr-o mana aveam oglinjoara, in cealalta o tigara. Nu recunosteam nimic ! Ordinea era desavarsita, peretii de un alb imaculat, iar pe birou erau aliniate patru pixuri si un caiet. Am scapat oglinda din mana si tigara peste ea. Priveam interzisa cum tigara ardea pozele de pe oglinda, intr-o camera care nu avea nimic definitoriu mie in ea. Dar era camera mea ! INainte ca orice gand sa mi se strecoare in mintea amortita din cauza socului, aud o voce mult indepartata... "De acum, asa trebuie sa arate camera ta, iar tu trebuie sa te modelezi dupa ea si sa o pastrezi asa." De ce ? Nu intelegeam nimic. Primul instinct a fost sa culeg pozele de pe jos si sa fug cu ele. Unde ? Nu-mi pasa. Trebuia doar sa scap de acea imagine dezolanta a noii mele camere. Dar usa era deja inchisa. Firicele de lumina mai intra din cand in cand prin crapatura accidentala, dar cumplita si perfecta ordine din camera nu imi permit sa o parasesc... Pozele au ars, oglinda s-a spart, iar acum ma multumesc cu portretele schizofrenice facute de mine pe caietul de pe masa. Mi-a ramas sa invat sa ma strecor pe sub usa...