M-am mutat.
http://zmonky.wordpress.com

Univers cu...jucarii !

Ce face un copil mic si prost atunci cand constata ca jucaria lui preferata s-a stricat ?
Intai sufera si traieste sigilat in cutia disperarii, simtindu-se ca o victima mizera a propriilor vicii.
Apoi in mod paradoxal, isi muta cu totul centrul emotiilor in zona cea dura, de negare, de auto-invinuire. Acea jucarie devine inamicul personal al celui in cauza,cel mai mare si cel mai crunt. Aceasta este starea care dureaza numai cateva secunde inainte sa evolueze la urmatoarea.
In ultima instanta, copilul mic si prost incepe sa mimeze o lupta haotica impotriva a ceea ce l-a ranit atat de profund. Cu toate armele incarcate, porneste spre alt drum, vrand sa convinga persoanele din jur ca este cu totul alt drum, ca l-a uitat pe cel vechi. De ce sa convinga ? Ca sa se convinga pe sine.
In realitate, acel drum este doar bordura nefinisata a drumului cel vechi, drumul din cauza caruia am ajuns la dorinta de a-l schimba, drumul pe care i s-a stricat jucaria cea pretioasa. Din cauza neregularitatii acelei borduri, la un pas gresit, facut cu neatentie, copilul nostru mic si prost cade inapoi pe drumul de care a vrut sa scape. Jucaria stricata este in continuare prezenta, este o imagine imprimata adanc pe retina copilului, in sufletul, in amintirile si in experienta lui vaga. Este in fel de dumnezeu (cu d mic) orb, ciung, defect din toate punctele de vedere, insa copilul nostru credincios in felul lui i se inchina pe ascuns, cu o pofta si ardoare manifestate numai pentru el. Neaga, insa, asta.
Copiilor le place sa se joace. Orice copil isi va dori intotdeauna o jucarie de care sa se ataseze, o jucarie care sa-i tina de urat si care sa-i distraga ocazional/obsesiv atentia de la tot ceea ce-l inconjoara, o jucarie din cauza careia sa sufere. Suferinta depinde de puterea fiecariua de a intelege ca jucarii se gasesc la tot pasul, si ca nici una nu merita atentie exclusiva.

Cu totii ne dam seama, mai devreme sau mai tarziu ca suntem doar niste copii mici si prosti, si ca lumea se transforma in mainile noastre intr-un univers plin de jucarii.



P.S.: Ii datorez acest post Deei.

Vaslui !

Iata ca am ajuns, in sfarsit, in Vaslui. Desi orasul in sine nu e cine stie ce (e format dintr-o strada cu tot ce e in jurul ei) a fost BESTIAL!! Am revazut-o, in sfarsit, pe Claudia, pe care nu o mai vazusem de 3 ani, am cunoscut-o in carne si oase pe Laura (in sfarsit!) si i-am revazut si pe Mada si pe Cosmin, pe care nu i-am mai vazut de prima oara, adica de la Metallica.
Betie, rasete, nervi mimati de Claudia ca sa o trezeasca pe Andreea din betie, somn alaturi de alte 2 persoane,bautura ieftina, oras mic, persoane foarte ok, totul a fost perfect!
N-o sa stau sa povestesc in detaliu, in orice caz mi s-a implinit visul, am ajuns acolo, iar prin asta a luat nastere cel de-al doilea vis: sa mai ajung odata. Si inca odata. Si inca odata. Nu cred ca m-as satura nici daca m-as duce in fiecare weekend timp de 3 ani...

N-am mai scris despre asta inainte

Pur si simplu n-am stare !
Maine la 12 fix o sa fiu in Gara de Nord, urcandu-ma in trenul Bucuresti Nord-Vaslui. O sa urmeze 6 ore fara 8 minute in care eu n-o sa am stare chiar deloc si o sa repet incontinuu "Mergem in Vaslui !!" Dupa ce vor trece orele alea, o sa intram pe peronul garii din Vaslui si eu o sa incep sa topai mai mult decat pana atunci, si o sa caut pe peron acele 2 capete crete si acele doua capete ne-crete. Probabil o sa-i vad si o sa fac mai rau decat am facut la 5 ani cand imi doream un trenulet si l-am gasit de craciun sub brad. De aici nu pot decat sa presupun ca o sa sar pe toti pe rand si dupa o sa bem si o sa radem si o sa fie genial.
Nu-mi ajungea un singur post despre Vaslui, mai e nevoie de inca 5 ! Posibil pana maine mai scriu inca unul, iar dupa o sa urmeze o serie de alte 50 in care sa povestesc cum a fost.
Can't wait !!

Simplu

In sfarsit !



Plec in Vaslui !!

Ceas

Iarasi am ajuns in perioada in care imi aprind tigara de la tigara si gandesc cu "Turn the page"pe fundal in toate directiile. Despre persoane din jur, in special despre mine.
Sunt secundarul unui ceas. Avansez atat de repede in comparatie cu celelalte indicatoare, dar ajung mereu in acelasi loc. Si-o iau mereu de la capat. Cu totii facem parte din acelasi ceas imens in care ne invartim fara scapare, depinde acum de fiecare cat poate vedea in exteriorul acelui ceas. Revenind la secundarul ceasului, el este cel care fuge pe langa toti ceilalti aiurea, uneori fuge chiar din calea lor, dar inevitabil ii intalneste in goana lui haotica. Fuge de toti intorcandu-se la toti. Secundarul este latura de baza, "copilul" din uriasa familie a ceasului. Fiecare dintre noi are un secundar care alearga in adancul fiintei, dar putini il lasa afara, cei mai multi il lasa sa goneasca nebun prin interior, iar in exterior schiteaza o miscare lenesa dupa cele 60 de batai ale lui. Eu il las mereu afara, secundarul este esenta mea. Am incercat sa intru in rolul tuturor indicatoarelor, dar eu raman mereu secundarul care fuge si se intoarce, apoi merge mai departe.

Ce vrei in viata ?

Optimismul e imatur. Trebuie mereu sa fii ferm si hotarat, sa razi de visele altora si sa ti le renegi pe cele proprii. Sa ii numesti pe toti cei din jur superficiali, iar tu sa te ridici printre ei drept un izvor de intelepciune. Sa ii critici aspru pe toti cei din jur, sa arunci cu noroi in stanga si in dreapta doar pentru ca unii sunt mai deschisi decat tine. Nu ii numesti deschisi, ci neexperimentati. Sa iti stabilesti niste nenorocite de reguli si tipare pe care sa nu le depasesti sub nicio forma, asa demonstrezi ca esti matur si stii ce vrei in viata. La intrebarea "Ce vrei in viata?" sa raspunzi ceva banal, ceva ce ar raspunde oricine ar fi oprit pe strada cu aceasta intrebare. Sa fii cate putin din fiecare, dar, la bilantul final, tu sa fii cel care ar putea supravietui singur pe planeta. Sa te porti cu tine insuti ca si cu un animal, la fel si cu cei din jur. Sa dai in exces cu gandul ca mai tarziu vei putea cere inapoi.

Desi nu am intalnit multe persoane de genul asta, atatea cate au fost mi-au ajuns. Intr-o lume de cacat, ei sunt mirosul de care nu putem sa scapam.

Dead...

Cu toate ca centrul universului se prabusise, soarele era stins si mort, el dorea sa intoarca pagina. Nu-si dadea seama ca era de mult intoarsa, in mod natural. Aceasta era mica lui lume in care se zbatea involuntar catre colturile mai intunecate. Totul, de la camera in care statea de atatia ani pana la pretinsii prieteni,strada care ii indemna pasii pe acelasi drum, copacii care il urmareau curiosi, totul era negru. El insa voia sa se afunde. Cersea mila, toleranta, voia sa fie cel mai negru punct din acel tablou intunecat. Voia ca stralucirea lui morbida sa fie mai intensa decat a soarelui care tocmai se stinsese. Era un fel de ambitie stupida de a fi mai presus decat soarele pe care nu il putea domina. Avea nevoie de el pentru a straluci, in stupida incapabilitate de a straluci singur. Renega acum tot ceea ce ajunsese, isi comprima toate calitatile dobandite pe parcursul stralucirii lui involuntare si incerca sa fie altceva. Sa fie, din nou, el. Paradox ! Incerca sa fie din nou el, apropiinde-se de alte stele pentru a imprumuta cate putin din stralucirea lor. Stralucirea proprie era pierduta de atat de mult timp, incat era inexistenta...

?

Nimic original, nimic personal. Intr-un gol umplut de un trup care arata bine, se ingramadesc mai multe personalitati, in functie de luna. In Februarie personalitatea celor care ti se par mai maturi decat tine, in Martie personalitatea celor carora vrei sa le intrii pe sub piele. In Aprilie devii cu totul o imitatie nereusita care are in plus o doza enorma de orgoliu. Apoi urmeaza o serie intortocheata de schimbari si influente, iar la sfarsitul anului ajungi doar o umbra asupra pamantului. O umbra cu sclipiri de orgoliu. Si nici macar umbra, pentru ca te aflii pe fundul prapastiei unde e bezna. Umbra ta este inutila. Si nici orgoliul nu iti apartine. S-a lipit pe parcurs de tine, in timpul incercarilor esuate de a impresiona. Poate intr-un moment de sinceritate totala cu sine, iti vei da seama ca nu te poate ajuta nimeni, numai tu te poti ajuta. Dar nu-ti permiti, renuntand la prostescul orgoliu, persoana care ti l-a insuflat va fi profund dezamagita de tine. Tu trebuie sa fii dur. Distractie placuta si felicitari, esti un cacat de om :).

Fight fire with fire

Apa, totul era inundat. Isi amintea, cu zambetul copilulul in prima zi de scoala, cum ea insasi era apa. Zambetul ei moale se unduia precum valurile, rasul ei isteric rasuna precum un rau furios, silueta ei albastra amintea de cursul nestatornic al unei ape la confluenta. Varsa apa peste tot cu privirea ei lucitoare, albastra si sincera. Era ea insasi apa, cu toate aspectele ei.
Pana cand, intr-o zi, ceva a transformat-o in benzina. A devenit mai nociva decat se stia, mai acida si mai urat mirositoare. Se iubea, stiind ca nu este ea. Apoi soarta a aruncat un chibrit aprins peste ea. Focul a napadit-o si, inainte sa isi dea seama, a devenit ea insasi foc. A ars cu putere o lunga perioada. A dobandit o putere nebanuita nici chiar de sine. Euforica, punea stapanire pe ce-i iesea in cale, avea aceasta abilitate si o folosea in mod inconstent. Devenise insetata de suprematie, voia cat mai mult numai pentru ea. Totul, de la cele mai marete constructii pana la cele mai mici detalii, totul trebuia sa fie al ei. Uitase de vechiul ei obicei de a se multumi cu putin si de a fi fericita la orice piedica. Era foc, primea foc, totul era foc in jurul ei. Apoi a venit o ploaie marunta de vara. Chiar si cu picaturile marunte, binefacatoarea ploaie a reusit sa stinga din acel foc. Ramasese o gramajoara de funingine si un mic foc care ardea mocnit. Un foc care isi dorea ploaia atat de mult, isi dorea iarasi sa revina la stadiul simplu, dar complex, de apa. Ii era teama sa ceara ploaia. A urmat o serie de ploi din ce in ce mai vijelioase, dar focul se incapatana sa arda, desi ocupa acum numai un petic de pamant. Pana cand s-a stins aparent din cauza unei noi furtuni, dar, in fond, s-a stins de la sine. Apa incepe sa siroiasca acum mai violent decat inainte. Totul se inunda din nou, iar sentimentul este inegalabil.

.

Am deschis ochii prea mult. Am imbratisat tot ce mi-a iesit in cale si am strans atat de tare, incat toate au ajuns sa fie parti din mine. Ce scarbos. M-am hotarat sa le pun punct. Le voi privi exact ca inainte, printre sprancenele pe jumatate stranse si voi deschide ochii numai la ceva placut, comun, ceva care nu propaga nimic si nu straluceste in asa fel incat sa ma orbeasca. Obisnuiam sa ma auto-evaluez din punctul celorlalti de vedere, alegand corect si obiectiv parerile. Pe cele proaste ori le ignoram, ori invatam ceva din ele si ma corectam, in functie de persoana de la care veneau. Pe cele bune le pastram in starea lor initiala, ori le dezvoltam in functie de magnitudinea lor. Ideea este ca am gresit, am luat ca atare o parere care era importanta pentru mine si am ajuns sa ma dispretuiesc. Oribil.
Am pus punct.

HAOS

Ce frumos toate ideile si perceptiile mele curg lin ,apoi se varsa in Haos. Este minunat faptul ca nu-mi dau seama care parte din mine este nucleul Lui. Poate ca asta ma defineste. Poate ca drumul pe care l-am ales are ca tinta acest Haos. Dar, daca ar fi asa, as avea motive sa ma ingrijorez. Toate drumurile pe care apuc iau curburi anticipate, apoi se varsa, inevitabil in Haos. Poate ca eu sunt insasi sursa Lui. Poate pentru asta am fost creata. Poate totul e numai in mintea mea, poate ar trebui sa ignor elementele care imi aduc senzatia de Haos. Apoi Haosul devine realitate. Dar mereu, elementele acelea sunt foarte importante pentru mine si nu pot sa le ignor. Ma simt derutata. Sunt varzaaaaaaa !

Copil...

Cand eram mica aveam doua papusi.
Una ditre ele era o marioneta rigida cu cap de portelan si par blond, frumos, cu bucle ce curgeau pana la jumatatea rochitei din catifea verde. Sforile negre erau impletite cu cate un fir argintiu ce lucea frumos in lumina. Imi amintesc cu drag cum imi priveam silueta alungita si subtiata a capului meu in acele fire argintii, apoi intorceam sfoara si capul meu capata o forma geosferica. Radeam fericita si incercam sa ma joc cu acea papusa. Trageam de sfori incercand sa o manevrez dar era pur si simplu intepenita. Chiar daca nu reuseam sa ma joc cu ea, imi facea mare placere doar sa o privesc. Bineinteles ca nu asta era scopul unei jucarii, dar stiam ca oricine si-ar fi dorit papusa aceea noua cu pometi inrositi si zambet dragalas.
Cea de-a doua papusa era simpla, facuta de mine din ata rosie, cu nasturi in loc de ochi si un zambet cusut de mana mea tremuranda. Imi aduc aminte ca nu stiam sa cos, si ca la acel zambet pe care i l-am facut m-am intepat de cateva ori. Dar nu-mi pasa de intepaturi, pentru mine conta doar papusa. Ma trezeam dimineata cu ea langa mine pe perna, ma duceam sa mananc cu ea in brate, apoi ma intorceam in camera mea si imi petreceam ore in sir jucandu-ma cu ea. Era fascinanta, deseori ma gandeam, cu mintea mea de copil de pe atunci, ca intr-o viata viitoare ma voi reincarna in acea papusa si voi inveseli pe toata lumea cu zambetul meu facut din ata. Papusa facea orice voiam eu sa faca. Toata lumea radea de ea, dar mie nu-mi pasa. Era papusa mea facuta de mine, care statea pe masina de spalat langa mine cat timp eu faceam baie. Statea pe banca in parc si ma privea in timp ce eu ma jucam in nisip...
Pana cand intr-o zi am primit cadou cea de-a doua papusa, marioneta. Am aruncat papusa cea veche intr-un cufar vechi unde a stat abandonata multa vreme. Timpul trecea si eu deveneam din ce in ce mai atasata de papusa cu bucle blonde...
Intr-o zi a venit vremea ca toata familia sa se mute intr-o casa mai mare. Bineinteles, trebuia sa ne descorotosim de lucrurile vechi si sa pastram doar ce era necesar. Am inceput sa cotrobai prin toate sertarele sa caut ce era de aruncat, pana cand am dat de papusa cea veche. Am privit scarbita spre ea, era o papusa facuta din ata, nu avea par, nu avea degete lucioase si nici sfori cu fir argintiu, nu se compara cu papusa cea noua, asa ca am aruncat-o. Apoi mi-am adus aminte de intepaturile de pe degetul meu, de faptul ca eram nedespartita de acea papusa si de ce insemna ea pantru mine. Si mi-a parut rau... Imi maintesc si acum felul in care am cautat-o in cosul de gunoi ca sa o recuperez, dar nu am mai gasit-o...
Pana si acum simt lipsa acelei papusi.

Se poate si altfel...

Intr-o zi, o buna prietena m-a impins pe scaunul unui teatru. Consideram ca nu am nici timp, nici dispozitia necesara pentru a urmari spectacolul ce urma sa inceapa. Priveam absenta decorurile impunatoare din sala spectacolului si ma regaseam, in mod nefiresc, in intelesul lor. Totul parea sa aibe legatura cu mine, dar nu ma interesa. Voiam pur si simplu sa ies de acolo si sa fug. Fundalul melodic al actiunii era constituit din incercarile din ce in ce mai impunatoare ale prietenei mele de a ma face sa raman, sa urmaresc, sa invat ceva din ceea ce urma sa vad.
Am hotarat sa raman, sa ma afund in acel scaun si sa ma adapostesc in caldura lui moale. Sa-mi vad de gandurile mele pana se termina piesa, apoi sa plec si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa ajung acasa si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa incerc sa adorm, sub cantecul de leagan al gandurilor mele... Totul se lega de gandurile mele, si de elementul care le-a cauzat. In mod indirect si dureros, totul se lega de acel element.
In timp ce realizam toate aceste lucruri, cortina s-a ridicat. Personajul de pe scena pur si simplu mi-a zmuls un strigat atat de puternic, incat era imposibil de reprodus in note inalte. Mi-a creat o stare de spirit imposibil de reprodus in fapte concrete, pe care nici macar eu nu puteam sa o inteleg.

Personajul era o "ea". Muta, bolnava, imobila, ranita, aproape moarta. Insa ceea ce imi cauza reactia extrema era privirea ei... In ciuda aparentei ei fizice dezolante, privirea ei adapostea un optimism incurajant, un puternic spirit de hoinar, o speranta infantila care o ajuta sa ajunga acolo unde isi dorea. Ochii ei licareau a voiosie si adaposteau rasete molipsitoare, incurajari mute adresate atat catre sine, cat si celorlalti. Juca atat de bine... Intregul univers, cu bune si cu rele se comprima si se ascundea in fiinta ei. Vedeam cum sta acolo, asa ranita, aveam incredere in faptul ca se va ridica si va face toate ranile sa dispara cu un zambet, dar intelegeam de ce nu o face...
Ma revolta faptul ca accepta aceasta mizerie desi era ceva total importiva fiintei ei. Tot decorul creat, inconstient, in jurul ei, era ceva ce nu ar fi acceptat niciodata. Stiam insa, ca accepta sin cauza acelui element. Cunosteam perfect influneta acelui element. Cunosteam perfect acel personaj.
Personajul...eram eu.

Seek and DESTROY !

Vine o vreme in care greutatea oricarui gram de personalitate devine nula. Te transformi intr-un monstru tandru, dar insetat de sange. Devii un paradox atat pentru tine, cat si pentru cei din jur. Te lupti aprig cu bestia din tine, dar aceasta nu renunta si te doboara, pentru ca este alimentata de catre persoana care ar trebui sa se lupte cu tine impotriva ei. Uiti ce anume trebuie sa faci, pentru ca nu mai poti face diferenta intre tine si acea bestie care te devoreaza fara mila. Nimic nu mai este bine. Te zbati inutil, incerci cu toata puterea sa spui cuvintele tale, sa le exprimi asa cum simti, sa le dai acea nuanta care le face irezistibile, sa actionezi cu drag impotriva firii tale, sa consideri ca merita. Bestia din tine este alimentata permanent. Te sufoca, te acapareaza, te omoara incetul cu incetul...si aici se naste urmatorul paradox. Bestia din tine iti vrea binele. Te duce spre un loc mai bun. Te elibereaza de cele doua personalitati dezvoltate in tine, ambele straine, murdare si odioase.
Bestia din tine protesteaza. Bestia din tine te indreapta spre euforie sadica, fericire malefica, te indeamna sa ucizi perfect, treptat, pentru ca efectul sa fie cat mai mare. Bestia din tine vrea ca cel din cauza caruia s-a nascut sa sufere. Ea nu are mila, ea vrea doar sa distruga, sa sfasie, sa omoare incet, dar sigur. Nu ai cum sa-i rezisti bestiei din tine. Te lupti in van cu ea. intr-un final va pune complet stapanire pe tine, se va intampla dupa voia ei.
Bestia va pune stapanire pe tine, daca nu lupta nimeni cu ea.

Bine

Exista oameni carora le este frica sa spere. Le este frica sa incerce. Exista oameni care pornesc un drum cu un mare "NU" legat de piciorul drept.
Oameni care nu inteleg diferenta intre un simplu gand, o banala dorinta nascuta din praf, si un scop. Un scop este cel mai dezvoltat grad al unei dorinte. Un scop adevarat este intrinsec.
Exista oameni care considera ca "e bine" ceea ce face o anumita persoana ca sasi atinga scopul, iar apoi generalizeaza, avand impresia ca asta ar trebui sa faca toata lumea. Oamenii care nu inteleg ca "binele" este cea mai relativa notiune, se schimba de la o persoana la alta. Acei oameni care si-au conturat in minte Un tipar prestabilit si rigid despre notiunea de "bine", iar ce iese din acel tipar este, in mod automat, "rau". Ei nu inteleg si dezaproba vehement scopul unei persoane oarecare, doar pentru ca nu se incadreaza in notiunea lor despre "bine". Isi neaga propriile vise, pentru ca nu este "bine" ceea ce vor sa faca, iar mentalitatea lor ii impinge spre un refuz, izbindu-se de frica de esec.
Sunt acei oameni care nu au o notiune proprie despre nimic, totul e imprumutat, viata este traita prin ochii altora, notiunile sunt zmulse din mentalitatea altora.
Sunt acei oameni care arunca doar o privire sumbra si batjocoritoare catre viata, fara a o trai, fara a intelege ce inseamna, de fapt, a fi in viata.
Aceia care se opresc in mijlocul trecerii de pietoni si se intorc de teama de a nu fi calcati de o masina.
Aceia care traiesc intr-un mediu amar, acid, creat de sine. Muribunzi supravietuind.
Sunt oameni ca ei... Si oameni ca noi.

Scrisoare

Inchide fereastra, ancoreaza-ti masca pe fata contorsionata de frig si pleaca. Chiar daca nu vreau sa recunosc, acesta este ritualul de plecare... Ai pasit pe acest drum, decorandu-l cu pasi nesiguri, modelandu-te dupa decorul deja existent... Ti-ai aruncat visele, sperantele, propria persoana in golul acesta plin de parfum, fara sa te gandesti ca se va termina, ca orice alt drum...
Pleaca alergand, cu ochii inchisi, cu tot ceea ce iti apartine lipindu-se violent si dureros de tine, apoi... Suprinzator, va mai exista ceva si dupa... Un vid prin care patrund raze de la soarele ce stralucea pe acel drum intr-o continua asfaltare. Un plic nedesfacut care-ti tremura in mana, asteptand zadarnic sa isi reverse continutul. Un plic gasit pe jos si luat din curiozitate, mazgalit cu diverse stilouri ce nu-ti apartin, un plic ce ti-a cazut din mana si s-a inchis.

Basm

Iarasi am ajuns pe marginea prapastiei. Trag adanc aer in piept si imi spun ca asta vreau sa fac. Sa sar. Dar o parte din mine tremura de teama intunericului de jos, iar cealalta tremura sub impulsul aproape incontrolabil de a sari. Punandu-ma in balanta, aceasta nu se inclina, ci asteapta muta sa imi aleg talerul pe care vreau sa ma asez... Acea teama crescanda se consolideaza ca un zid in fata mea, iar impulsul nu este suficient de puternic pentru a sparge zidul...
Zidul care imi contrazice toate legile nescrise, personajul antitetic eroului din basm..
Ma izbesc de un raspuns vehement din partea mea cand ma intreb daca intr-adevar voiam sa ajung aici... Nu. De ce nu ?De ce trebuie sa fiu in permanenta si in rolul zmeului, si in cel al eroului... ?
Ramane decizia de a astepta sa fiu impinsa... Si speranta ca nu voi regreta asta.

Spatiu

Era o zi cu cer innorat si statea sa ploua. Ma intorceam acasa, cu vantul soptindu-mi in urechi versurile unor melodii preferate. Eram, in sfarsit, fericita. Stiam ca acasa ma asteapta camera atent decorata in stilul meu caracteristic, stiam ca voi ajunge intr-un loc in care nimic nu avea sa mi se intample. Aveam o oglinjoara in mana. Era suficient de mare incat sa incapa pe ea poze cu cei dragi, iar in mijloc un spatiu liber destinat mie. Cu acest tablou perfect in fata ochilor, am deschis usa de la camera, folosindu-ma de cot, pentru ca intr-o mana aveam oglinjoara, in cealalta o tigara. Nu recunosteam nimic ! Ordinea era desavarsita, peretii de un alb imaculat, iar pe birou erau aliniate patru pixuri si un caiet. Am scapat oglinda din mana si tigara peste ea. Priveam interzisa cum tigara ardea pozele de pe oglinda, intr-o camera care nu avea nimic definitoriu mie in ea. Dar era camera mea ! INainte ca orice gand sa mi se strecoare in mintea amortita din cauza socului, aud o voce mult indepartata... "De acum, asa trebuie sa arate camera ta, iar tu trebuie sa te modelezi dupa ea si sa o pastrezi asa." De ce ? Nu intelegeam nimic. Primul instinct a fost sa culeg pozele de pe jos si sa fug cu ele. Unde ? Nu-mi pasa. Trebuia doar sa scap de acea imagine dezolanta a noii mele camere. Dar usa era deja inchisa. Firicele de lumina mai intra din cand in cand prin crapatura accidentala, dar cumplita si perfecta ordine din camera nu imi permit sa o parasesc... Pozele au ars, oglinda s-a spart, iar acum ma multumesc cu portretele schizofrenice facute de mine pe caietul de pe masa. Mi-a ramas sa invat sa ma strecor pe sub usa...