Se poate si altfel...

Intr-o zi, o buna prietena m-a impins pe scaunul unui teatru. Consideram ca nu am nici timp, nici dispozitia necesara pentru a urmari spectacolul ce urma sa inceapa. Priveam absenta decorurile impunatoare din sala spectacolului si ma regaseam, in mod nefiresc, in intelesul lor. Totul parea sa aibe legatura cu mine, dar nu ma interesa. Voiam pur si simplu sa ies de acolo si sa fug. Fundalul melodic al actiunii era constituit din incercarile din ce in ce mai impunatoare ale prietenei mele de a ma face sa raman, sa urmaresc, sa invat ceva din ceea ce urma sa vad.
Am hotarat sa raman, sa ma afund in acel scaun si sa ma adapostesc in caldura lui moale. Sa-mi vad de gandurile mele pana se termina piesa, apoi sa plec si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa ajung acasa si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa incerc sa adorm, sub cantecul de leagan al gandurilor mele... Totul se lega de gandurile mele, si de elementul care le-a cauzat. In mod indirect si dureros, totul se lega de acel element.
In timp ce realizam toate aceste lucruri, cortina s-a ridicat. Personajul de pe scena pur si simplu mi-a zmuls un strigat atat de puternic, incat era imposibil de reprodus in note inalte. Mi-a creat o stare de spirit imposibil de reprodus in fapte concrete, pe care nici macar eu nu puteam sa o inteleg.

Personajul era o "ea". Muta, bolnava, imobila, ranita, aproape moarta. Insa ceea ce imi cauza reactia extrema era privirea ei... In ciuda aparentei ei fizice dezolante, privirea ei adapostea un optimism incurajant, un puternic spirit de hoinar, o speranta infantila care o ajuta sa ajunga acolo unde isi dorea. Ochii ei licareau a voiosie si adaposteau rasete molipsitoare, incurajari mute adresate atat catre sine, cat si celorlalti. Juca atat de bine... Intregul univers, cu bune si cu rele se comprima si se ascundea in fiinta ei. Vedeam cum sta acolo, asa ranita, aveam incredere in faptul ca se va ridica si va face toate ranile sa dispara cu un zambet, dar intelegeam de ce nu o face...
Ma revolta faptul ca accepta aceasta mizerie desi era ceva total importiva fiintei ei. Tot decorul creat, inconstient, in jurul ei, era ceva ce nu ar fi acceptat niciodata. Stiam insa, ca accepta sin cauza acelui element. Cunosteam perfect influneta acelui element. Cunosteam perfect acel personaj.
Personajul...eram eu.

Seek and DESTROY !

Vine o vreme in care greutatea oricarui gram de personalitate devine nula. Te transformi intr-un monstru tandru, dar insetat de sange. Devii un paradox atat pentru tine, cat si pentru cei din jur. Te lupti aprig cu bestia din tine, dar aceasta nu renunta si te doboara, pentru ca este alimentata de catre persoana care ar trebui sa se lupte cu tine impotriva ei. Uiti ce anume trebuie sa faci, pentru ca nu mai poti face diferenta intre tine si acea bestie care te devoreaza fara mila. Nimic nu mai este bine. Te zbati inutil, incerci cu toata puterea sa spui cuvintele tale, sa le exprimi asa cum simti, sa le dai acea nuanta care le face irezistibile, sa actionezi cu drag impotriva firii tale, sa consideri ca merita. Bestia din tine este alimentata permanent. Te sufoca, te acapareaza, te omoara incetul cu incetul...si aici se naste urmatorul paradox. Bestia din tine iti vrea binele. Te duce spre un loc mai bun. Te elibereaza de cele doua personalitati dezvoltate in tine, ambele straine, murdare si odioase.
Bestia din tine protesteaza. Bestia din tine te indreapta spre euforie sadica, fericire malefica, te indeamna sa ucizi perfect, treptat, pentru ca efectul sa fie cat mai mare. Bestia din tine vrea ca cel din cauza caruia s-a nascut sa sufere. Ea nu are mila, ea vrea doar sa distruga, sa sfasie, sa omoare incet, dar sigur. Nu ai cum sa-i rezisti bestiei din tine. Te lupti in van cu ea. intr-un final va pune complet stapanire pe tine, se va intampla dupa voia ei.
Bestia va pune stapanire pe tine, daca nu lupta nimeni cu ea.