Se poate si altfel...

Intr-o zi, o buna prietena m-a impins pe scaunul unui teatru. Consideram ca nu am nici timp, nici dispozitia necesara pentru a urmari spectacolul ce urma sa inceapa. Priveam absenta decorurile impunatoare din sala spectacolului si ma regaseam, in mod nefiresc, in intelesul lor. Totul parea sa aibe legatura cu mine, dar nu ma interesa. Voiam pur si simplu sa ies de acolo si sa fug. Fundalul melodic al actiunii era constituit din incercarile din ce in ce mai impunatoare ale prietenei mele de a ma face sa raman, sa urmaresc, sa invat ceva din ceea ce urma sa vad.
Am hotarat sa raman, sa ma afund in acel scaun si sa ma adapostesc in caldura lui moale. Sa-mi vad de gandurile mele pana se termina piesa, apoi sa plec si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa ajung acasa si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa incerc sa adorm, sub cantecul de leagan al gandurilor mele... Totul se lega de gandurile mele, si de elementul care le-a cauzat. In mod indirect si dureros, totul se lega de acel element.
In timp ce realizam toate aceste lucruri, cortina s-a ridicat. Personajul de pe scena pur si simplu mi-a zmuls un strigat atat de puternic, incat era imposibil de reprodus in note inalte. Mi-a creat o stare de spirit imposibil de reprodus in fapte concrete, pe care nici macar eu nu puteam sa o inteleg.

Personajul era o "ea". Muta, bolnava, imobila, ranita, aproape moarta. Insa ceea ce imi cauza reactia extrema era privirea ei... In ciuda aparentei ei fizice dezolante, privirea ei adapostea un optimism incurajant, un puternic spirit de hoinar, o speranta infantila care o ajuta sa ajunga acolo unde isi dorea. Ochii ei licareau a voiosie si adaposteau rasete molipsitoare, incurajari mute adresate atat catre sine, cat si celorlalti. Juca atat de bine... Intregul univers, cu bune si cu rele se comprima si se ascundea in fiinta ei. Vedeam cum sta acolo, asa ranita, aveam incredere in faptul ca se va ridica si va face toate ranile sa dispara cu un zambet, dar intelegeam de ce nu o face...
Ma revolta faptul ca accepta aceasta mizerie desi era ceva total importiva fiintei ei. Tot decorul creat, inconstient, in jurul ei, era ceva ce nu ar fi acceptat niciodata. Stiam insa, ca accepta sin cauza acelui element. Cunosteam perfect influneta acelui element. Cunosteam perfect acel personaj.
Personajul...eram eu.

Seek and DESTROY !

Vine o vreme in care greutatea oricarui gram de personalitate devine nula. Te transformi intr-un monstru tandru, dar insetat de sange. Devii un paradox atat pentru tine, cat si pentru cei din jur. Te lupti aprig cu bestia din tine, dar aceasta nu renunta si te doboara, pentru ca este alimentata de catre persoana care ar trebui sa se lupte cu tine impotriva ei. Uiti ce anume trebuie sa faci, pentru ca nu mai poti face diferenta intre tine si acea bestie care te devoreaza fara mila. Nimic nu mai este bine. Te zbati inutil, incerci cu toata puterea sa spui cuvintele tale, sa le exprimi asa cum simti, sa le dai acea nuanta care le face irezistibile, sa actionezi cu drag impotriva firii tale, sa consideri ca merita. Bestia din tine este alimentata permanent. Te sufoca, te acapareaza, te omoara incetul cu incetul...si aici se naste urmatorul paradox. Bestia din tine iti vrea binele. Te duce spre un loc mai bun. Te elibereaza de cele doua personalitati dezvoltate in tine, ambele straine, murdare si odioase.
Bestia din tine protesteaza. Bestia din tine te indreapta spre euforie sadica, fericire malefica, te indeamna sa ucizi perfect, treptat, pentru ca efectul sa fie cat mai mare. Bestia din tine vrea ca cel din cauza caruia s-a nascut sa sufere. Ea nu are mila, ea vrea doar sa distruga, sa sfasie, sa omoare incet, dar sigur. Nu ai cum sa-i rezisti bestiei din tine. Te lupti in van cu ea. intr-un final va pune complet stapanire pe tine, se va intampla dupa voia ei.
Bestia va pune stapanire pe tine, daca nu lupta nimeni cu ea.

Bine

Exista oameni carora le este frica sa spere. Le este frica sa incerce. Exista oameni care pornesc un drum cu un mare "NU" legat de piciorul drept.
Oameni care nu inteleg diferenta intre un simplu gand, o banala dorinta nascuta din praf, si un scop. Un scop este cel mai dezvoltat grad al unei dorinte. Un scop adevarat este intrinsec.
Exista oameni care considera ca "e bine" ceea ce face o anumita persoana ca sasi atinga scopul, iar apoi generalizeaza, avand impresia ca asta ar trebui sa faca toata lumea. Oamenii care nu inteleg ca "binele" este cea mai relativa notiune, se schimba de la o persoana la alta. Acei oameni care si-au conturat in minte Un tipar prestabilit si rigid despre notiunea de "bine", iar ce iese din acel tipar este, in mod automat, "rau". Ei nu inteleg si dezaproba vehement scopul unei persoane oarecare, doar pentru ca nu se incadreaza in notiunea lor despre "bine". Isi neaga propriile vise, pentru ca nu este "bine" ceea ce vor sa faca, iar mentalitatea lor ii impinge spre un refuz, izbindu-se de frica de esec.
Sunt acei oameni care nu au o notiune proprie despre nimic, totul e imprumutat, viata este traita prin ochii altora, notiunile sunt zmulse din mentalitatea altora.
Sunt acei oameni care arunca doar o privire sumbra si batjocoritoare catre viata, fara a o trai, fara a intelege ce inseamna, de fapt, a fi in viata.
Aceia care se opresc in mijlocul trecerii de pietoni si se intorc de teama de a nu fi calcati de o masina.
Aceia care traiesc intr-un mediu amar, acid, creat de sine. Muribunzi supravietuind.
Sunt oameni ca ei... Si oameni ca noi.

Scrisoare

Inchide fereastra, ancoreaza-ti masca pe fata contorsionata de frig si pleaca. Chiar daca nu vreau sa recunosc, acesta este ritualul de plecare... Ai pasit pe acest drum, decorandu-l cu pasi nesiguri, modelandu-te dupa decorul deja existent... Ti-ai aruncat visele, sperantele, propria persoana in golul acesta plin de parfum, fara sa te gandesti ca se va termina, ca orice alt drum...
Pleaca alergand, cu ochii inchisi, cu tot ceea ce iti apartine lipindu-se violent si dureros de tine, apoi... Suprinzator, va mai exista ceva si dupa... Un vid prin care patrund raze de la soarele ce stralucea pe acel drum intr-o continua asfaltare. Un plic nedesfacut care-ti tremura in mana, asteptand zadarnic sa isi reverse continutul. Un plic gasit pe jos si luat din curiozitate, mazgalit cu diverse stilouri ce nu-ti apartin, un plic ce ti-a cazut din mana si s-a inchis.

Basm

Iarasi am ajuns pe marginea prapastiei. Trag adanc aer in piept si imi spun ca asta vreau sa fac. Sa sar. Dar o parte din mine tremura de teama intunericului de jos, iar cealalta tremura sub impulsul aproape incontrolabil de a sari. Punandu-ma in balanta, aceasta nu se inclina, ci asteapta muta sa imi aleg talerul pe care vreau sa ma asez... Acea teama crescanda se consolideaza ca un zid in fata mea, iar impulsul nu este suficient de puternic pentru a sparge zidul...
Zidul care imi contrazice toate legile nescrise, personajul antitetic eroului din basm..
Ma izbesc de un raspuns vehement din partea mea cand ma intreb daca intr-adevar voiam sa ajung aici... Nu. De ce nu ?De ce trebuie sa fiu in permanenta si in rolul zmeului, si in cel al eroului... ?
Ramane decizia de a astepta sa fiu impinsa... Si speranta ca nu voi regreta asta.

Spatiu

Era o zi cu cer innorat si statea sa ploua. Ma intorceam acasa, cu vantul soptindu-mi in urechi versurile unor melodii preferate. Eram, in sfarsit, fericita. Stiam ca acasa ma asteapta camera atent decorata in stilul meu caracteristic, stiam ca voi ajunge intr-un loc in care nimic nu avea sa mi se intample. Aveam o oglinjoara in mana. Era suficient de mare incat sa incapa pe ea poze cu cei dragi, iar in mijloc un spatiu liber destinat mie. Cu acest tablou perfect in fata ochilor, am deschis usa de la camera, folosindu-ma de cot, pentru ca intr-o mana aveam oglinjoara, in cealalta o tigara. Nu recunosteam nimic ! Ordinea era desavarsita, peretii de un alb imaculat, iar pe birou erau aliniate patru pixuri si un caiet. Am scapat oglinda din mana si tigara peste ea. Priveam interzisa cum tigara ardea pozele de pe oglinda, intr-o camera care nu avea nimic definitoriu mie in ea. Dar era camera mea ! INainte ca orice gand sa mi se strecoare in mintea amortita din cauza socului, aud o voce mult indepartata... "De acum, asa trebuie sa arate camera ta, iar tu trebuie sa te modelezi dupa ea si sa o pastrezi asa." De ce ? Nu intelegeam nimic. Primul instinct a fost sa culeg pozele de pe jos si sa fug cu ele. Unde ? Nu-mi pasa. Trebuia doar sa scap de acea imagine dezolanta a noii mele camere. Dar usa era deja inchisa. Firicele de lumina mai intra din cand in cand prin crapatura accidentala, dar cumplita si perfecta ordine din camera nu imi permit sa o parasesc... Pozele au ars, oglinda s-a spart, iar acum ma multumesc cu portretele schizofrenice facute de mine pe caietul de pe masa. Mi-a ramas sa invat sa ma strecor pe sub usa...

Trezeste-te !

E pacat sa traiesti viata imaginii pe care ti-o creezi in fata celorlalti.Acea imagine este ca un drog.Te face sa te simti bine la inceput ,dar pe masura ce trece timpul te sufoca.De la rascruce ai luat-o pe un drum construit de tine insati,iar acum plangi pentru ca nu poate veni un tren care sa te izbeasca,sa te aduca la realitate si sa te tarasca inapoi de unde a inceput totul...Dar trenul ar trebui sa vina de pe contrasens,din fata ta, iar in fata ta se afla un vid pe care aveai de gand sa-l umpli,transformandu-l in lumea ta,lume in care orice colt din alta lume este exclus.Cum ar putea trenul sa vina din vid? Cam tarziu pentru a-ti pune aceste intrebari...Pentru acelasi copil de acum doua compuneri.