HAOS

Ce frumos toate ideile si perceptiile mele curg lin ,apoi se varsa in Haos. Este minunat faptul ca nu-mi dau seama care parte din mine este nucleul Lui. Poate ca asta ma defineste. Poate ca drumul pe care l-am ales are ca tinta acest Haos. Dar, daca ar fi asa, as avea motive sa ma ingrijorez. Toate drumurile pe care apuc iau curburi anticipate, apoi se varsa, inevitabil in Haos. Poate ca eu sunt insasi sursa Lui. Poate pentru asta am fost creata. Poate totul e numai in mintea mea, poate ar trebui sa ignor elementele care imi aduc senzatia de Haos. Apoi Haosul devine realitate. Dar mereu, elementele acelea sunt foarte importante pentru mine si nu pot sa le ignor. Ma simt derutata. Sunt varzaaaaaaa !

Copil...

Cand eram mica aveam doua papusi.
Una ditre ele era o marioneta rigida cu cap de portelan si par blond, frumos, cu bucle ce curgeau pana la jumatatea rochitei din catifea verde. Sforile negre erau impletite cu cate un fir argintiu ce lucea frumos in lumina. Imi amintesc cu drag cum imi priveam silueta alungita si subtiata a capului meu in acele fire argintii, apoi intorceam sfoara si capul meu capata o forma geosferica. Radeam fericita si incercam sa ma joc cu acea papusa. Trageam de sfori incercand sa o manevrez dar era pur si simplu intepenita. Chiar daca nu reuseam sa ma joc cu ea, imi facea mare placere doar sa o privesc. Bineinteles ca nu asta era scopul unei jucarii, dar stiam ca oricine si-ar fi dorit papusa aceea noua cu pometi inrositi si zambet dragalas.
Cea de-a doua papusa era simpla, facuta de mine din ata rosie, cu nasturi in loc de ochi si un zambet cusut de mana mea tremuranda. Imi aduc aminte ca nu stiam sa cos, si ca la acel zambet pe care i l-am facut m-am intepat de cateva ori. Dar nu-mi pasa de intepaturi, pentru mine conta doar papusa. Ma trezeam dimineata cu ea langa mine pe perna, ma duceam sa mananc cu ea in brate, apoi ma intorceam in camera mea si imi petreceam ore in sir jucandu-ma cu ea. Era fascinanta, deseori ma gandeam, cu mintea mea de copil de pe atunci, ca intr-o viata viitoare ma voi reincarna in acea papusa si voi inveseli pe toata lumea cu zambetul meu facut din ata. Papusa facea orice voiam eu sa faca. Toata lumea radea de ea, dar mie nu-mi pasa. Era papusa mea facuta de mine, care statea pe masina de spalat langa mine cat timp eu faceam baie. Statea pe banca in parc si ma privea in timp ce eu ma jucam in nisip...
Pana cand intr-o zi am primit cadou cea de-a doua papusa, marioneta. Am aruncat papusa cea veche intr-un cufar vechi unde a stat abandonata multa vreme. Timpul trecea si eu deveneam din ce in ce mai atasata de papusa cu bucle blonde...
Intr-o zi a venit vremea ca toata familia sa se mute intr-o casa mai mare. Bineinteles, trebuia sa ne descorotosim de lucrurile vechi si sa pastram doar ce era necesar. Am inceput sa cotrobai prin toate sertarele sa caut ce era de aruncat, pana cand am dat de papusa cea veche. Am privit scarbita spre ea, era o papusa facuta din ata, nu avea par, nu avea degete lucioase si nici sfori cu fir argintiu, nu se compara cu papusa cea noua, asa ca am aruncat-o. Apoi mi-am adus aminte de intepaturile de pe degetul meu, de faptul ca eram nedespartita de acea papusa si de ce insemna ea pantru mine. Si mi-a parut rau... Imi maintesc si acum felul in care am cautat-o in cosul de gunoi ca sa o recuperez, dar nu am mai gasit-o...
Pana si acum simt lipsa acelei papusi.

Se poate si altfel...

Intr-o zi, o buna prietena m-a impins pe scaunul unui teatru. Consideram ca nu am nici timp, nici dispozitia necesara pentru a urmari spectacolul ce urma sa inceapa. Priveam absenta decorurile impunatoare din sala spectacolului si ma regaseam, in mod nefiresc, in intelesul lor. Totul parea sa aibe legatura cu mine, dar nu ma interesa. Voiam pur si simplu sa ies de acolo si sa fug. Fundalul melodic al actiunii era constituit din incercarile din ce in ce mai impunatoare ale prietenei mele de a ma face sa raman, sa urmaresc, sa invat ceva din ceea ce urma sa vad.
Am hotarat sa raman, sa ma afund in acel scaun si sa ma adapostesc in caldura lui moale. Sa-mi vad de gandurile mele pana se termina piesa, apoi sa plec si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa ajung acasa si sa-mi continui sirul gandurilor. Apoi sa incerc sa adorm, sub cantecul de leagan al gandurilor mele... Totul se lega de gandurile mele, si de elementul care le-a cauzat. In mod indirect si dureros, totul se lega de acel element.
In timp ce realizam toate aceste lucruri, cortina s-a ridicat. Personajul de pe scena pur si simplu mi-a zmuls un strigat atat de puternic, incat era imposibil de reprodus in note inalte. Mi-a creat o stare de spirit imposibil de reprodus in fapte concrete, pe care nici macar eu nu puteam sa o inteleg.

Personajul era o "ea". Muta, bolnava, imobila, ranita, aproape moarta. Insa ceea ce imi cauza reactia extrema era privirea ei... In ciuda aparentei ei fizice dezolante, privirea ei adapostea un optimism incurajant, un puternic spirit de hoinar, o speranta infantila care o ajuta sa ajunga acolo unde isi dorea. Ochii ei licareau a voiosie si adaposteau rasete molipsitoare, incurajari mute adresate atat catre sine, cat si celorlalti. Juca atat de bine... Intregul univers, cu bune si cu rele se comprima si se ascundea in fiinta ei. Vedeam cum sta acolo, asa ranita, aveam incredere in faptul ca se va ridica si va face toate ranile sa dispara cu un zambet, dar intelegeam de ce nu o face...
Ma revolta faptul ca accepta aceasta mizerie desi era ceva total importiva fiintei ei. Tot decorul creat, inconstient, in jurul ei, era ceva ce nu ar fi acceptat niciodata. Stiam insa, ca accepta sin cauza acelui element. Cunosteam perfect influneta acelui element. Cunosteam perfect acel personaj.
Personajul...eram eu.

Seek and DESTROY !

Vine o vreme in care greutatea oricarui gram de personalitate devine nula. Te transformi intr-un monstru tandru, dar insetat de sange. Devii un paradox atat pentru tine, cat si pentru cei din jur. Te lupti aprig cu bestia din tine, dar aceasta nu renunta si te doboara, pentru ca este alimentata de catre persoana care ar trebui sa se lupte cu tine impotriva ei. Uiti ce anume trebuie sa faci, pentru ca nu mai poti face diferenta intre tine si acea bestie care te devoreaza fara mila. Nimic nu mai este bine. Te zbati inutil, incerci cu toata puterea sa spui cuvintele tale, sa le exprimi asa cum simti, sa le dai acea nuanta care le face irezistibile, sa actionezi cu drag impotriva firii tale, sa consideri ca merita. Bestia din tine este alimentata permanent. Te sufoca, te acapareaza, te omoara incetul cu incetul...si aici se naste urmatorul paradox. Bestia din tine iti vrea binele. Te duce spre un loc mai bun. Te elibereaza de cele doua personalitati dezvoltate in tine, ambele straine, murdare si odioase.
Bestia din tine protesteaza. Bestia din tine te indreapta spre euforie sadica, fericire malefica, te indeamna sa ucizi perfect, treptat, pentru ca efectul sa fie cat mai mare. Bestia din tine vrea ca cel din cauza caruia s-a nascut sa sufere. Ea nu are mila, ea vrea doar sa distruga, sa sfasie, sa omoare incet, dar sigur. Nu ai cum sa-i rezisti bestiei din tine. Te lupti in van cu ea. intr-un final va pune complet stapanire pe tine, se va intampla dupa voia ei.
Bestia va pune stapanire pe tine, daca nu lupta nimeni cu ea.

Bine

Exista oameni carora le este frica sa spere. Le este frica sa incerce. Exista oameni care pornesc un drum cu un mare "NU" legat de piciorul drept.
Oameni care nu inteleg diferenta intre un simplu gand, o banala dorinta nascuta din praf, si un scop. Un scop este cel mai dezvoltat grad al unei dorinte. Un scop adevarat este intrinsec.
Exista oameni care considera ca "e bine" ceea ce face o anumita persoana ca sasi atinga scopul, iar apoi generalizeaza, avand impresia ca asta ar trebui sa faca toata lumea. Oamenii care nu inteleg ca "binele" este cea mai relativa notiune, se schimba de la o persoana la alta. Acei oameni care si-au conturat in minte Un tipar prestabilit si rigid despre notiunea de "bine", iar ce iese din acel tipar este, in mod automat, "rau". Ei nu inteleg si dezaproba vehement scopul unei persoane oarecare, doar pentru ca nu se incadreaza in notiunea lor despre "bine". Isi neaga propriile vise, pentru ca nu este "bine" ceea ce vor sa faca, iar mentalitatea lor ii impinge spre un refuz, izbindu-se de frica de esec.
Sunt acei oameni care nu au o notiune proprie despre nimic, totul e imprumutat, viata este traita prin ochii altora, notiunile sunt zmulse din mentalitatea altora.
Sunt acei oameni care arunca doar o privire sumbra si batjocoritoare catre viata, fara a o trai, fara a intelege ce inseamna, de fapt, a fi in viata.
Aceia care se opresc in mijlocul trecerii de pietoni si se intorc de teama de a nu fi calcati de o masina.
Aceia care traiesc intr-un mediu amar, acid, creat de sine. Muribunzi supravietuind.
Sunt oameni ca ei... Si oameni ca noi.

Scrisoare

Inchide fereastra, ancoreaza-ti masca pe fata contorsionata de frig si pleaca. Chiar daca nu vreau sa recunosc, acesta este ritualul de plecare... Ai pasit pe acest drum, decorandu-l cu pasi nesiguri, modelandu-te dupa decorul deja existent... Ti-ai aruncat visele, sperantele, propria persoana in golul acesta plin de parfum, fara sa te gandesti ca se va termina, ca orice alt drum...
Pleaca alergand, cu ochii inchisi, cu tot ceea ce iti apartine lipindu-se violent si dureros de tine, apoi... Suprinzator, va mai exista ceva si dupa... Un vid prin care patrund raze de la soarele ce stralucea pe acel drum intr-o continua asfaltare. Un plic nedesfacut care-ti tremura in mana, asteptand zadarnic sa isi reverse continutul. Un plic gasit pe jos si luat din curiozitate, mazgalit cu diverse stilouri ce nu-ti apartin, un plic ce ti-a cazut din mana si s-a inchis.

Basm

Iarasi am ajuns pe marginea prapastiei. Trag adanc aer in piept si imi spun ca asta vreau sa fac. Sa sar. Dar o parte din mine tremura de teama intunericului de jos, iar cealalta tremura sub impulsul aproape incontrolabil de a sari. Punandu-ma in balanta, aceasta nu se inclina, ci asteapta muta sa imi aleg talerul pe care vreau sa ma asez... Acea teama crescanda se consolideaza ca un zid in fata mea, iar impulsul nu este suficient de puternic pentru a sparge zidul...
Zidul care imi contrazice toate legile nescrise, personajul antitetic eroului din basm..
Ma izbesc de un raspuns vehement din partea mea cand ma intreb daca intr-adevar voiam sa ajung aici... Nu. De ce nu ?De ce trebuie sa fiu in permanenta si in rolul zmeului, si in cel al eroului... ?
Ramane decizia de a astepta sa fiu impinsa... Si speranta ca nu voi regreta asta.