Ce vrei in viata ?

Optimismul e imatur. Trebuie mereu sa fii ferm si hotarat, sa razi de visele altora si sa ti le renegi pe cele proprii. Sa ii numesti pe toti cei din jur superficiali, iar tu sa te ridici printre ei drept un izvor de intelepciune. Sa ii critici aspru pe toti cei din jur, sa arunci cu noroi in stanga si in dreapta doar pentru ca unii sunt mai deschisi decat tine. Nu ii numesti deschisi, ci neexperimentati. Sa iti stabilesti niste nenorocite de reguli si tipare pe care sa nu le depasesti sub nicio forma, asa demonstrezi ca esti matur si stii ce vrei in viata. La intrebarea "Ce vrei in viata?" sa raspunzi ceva banal, ceva ce ar raspunde oricine ar fi oprit pe strada cu aceasta intrebare. Sa fii cate putin din fiecare, dar, la bilantul final, tu sa fii cel care ar putea supravietui singur pe planeta. Sa te porti cu tine insuti ca si cu un animal, la fel si cu cei din jur. Sa dai in exces cu gandul ca mai tarziu vei putea cere inapoi.

Desi nu am intalnit multe persoane de genul asta, atatea cate au fost mi-au ajuns. Intr-o lume de cacat, ei sunt mirosul de care nu putem sa scapam.

Dead...

Cu toate ca centrul universului se prabusise, soarele era stins si mort, el dorea sa intoarca pagina. Nu-si dadea seama ca era de mult intoarsa, in mod natural. Aceasta era mica lui lume in care se zbatea involuntar catre colturile mai intunecate. Totul, de la camera in care statea de atatia ani pana la pretinsii prieteni,strada care ii indemna pasii pe acelasi drum, copacii care il urmareau curiosi, totul era negru. El insa voia sa se afunde. Cersea mila, toleranta, voia sa fie cel mai negru punct din acel tablou intunecat. Voia ca stralucirea lui morbida sa fie mai intensa decat a soarelui care tocmai se stinsese. Era un fel de ambitie stupida de a fi mai presus decat soarele pe care nu il putea domina. Avea nevoie de el pentru a straluci, in stupida incapabilitate de a straluci singur. Renega acum tot ceea ce ajunsese, isi comprima toate calitatile dobandite pe parcursul stralucirii lui involuntare si incerca sa fie altceva. Sa fie, din nou, el. Paradox ! Incerca sa fie din nou el, apropiinde-se de alte stele pentru a imprumuta cate putin din stralucirea lor. Stralucirea proprie era pierduta de atat de mult timp, incat era inexistenta...

?

Nimic original, nimic personal. Intr-un gol umplut de un trup care arata bine, se ingramadesc mai multe personalitati, in functie de luna. In Februarie personalitatea celor care ti se par mai maturi decat tine, in Martie personalitatea celor carora vrei sa le intrii pe sub piele. In Aprilie devii cu totul o imitatie nereusita care are in plus o doza enorma de orgoliu. Apoi urmeaza o serie intortocheata de schimbari si influente, iar la sfarsitul anului ajungi doar o umbra asupra pamantului. O umbra cu sclipiri de orgoliu. Si nici macar umbra, pentru ca te aflii pe fundul prapastiei unde e bezna. Umbra ta este inutila. Si nici orgoliul nu iti apartine. S-a lipit pe parcurs de tine, in timpul incercarilor esuate de a impresiona. Poate intr-un moment de sinceritate totala cu sine, iti vei da seama ca nu te poate ajuta nimeni, numai tu te poti ajuta. Dar nu-ti permiti, renuntand la prostescul orgoliu, persoana care ti l-a insuflat va fi profund dezamagita de tine. Tu trebuie sa fii dur. Distractie placuta si felicitari, esti un cacat de om :).

Fight fire with fire

Apa, totul era inundat. Isi amintea, cu zambetul copilulul in prima zi de scoala, cum ea insasi era apa. Zambetul ei moale se unduia precum valurile, rasul ei isteric rasuna precum un rau furios, silueta ei albastra amintea de cursul nestatornic al unei ape la confluenta. Varsa apa peste tot cu privirea ei lucitoare, albastra si sincera. Era ea insasi apa, cu toate aspectele ei.
Pana cand, intr-o zi, ceva a transformat-o in benzina. A devenit mai nociva decat se stia, mai acida si mai urat mirositoare. Se iubea, stiind ca nu este ea. Apoi soarta a aruncat un chibrit aprins peste ea. Focul a napadit-o si, inainte sa isi dea seama, a devenit ea insasi foc. A ars cu putere o lunga perioada. A dobandit o putere nebanuita nici chiar de sine. Euforica, punea stapanire pe ce-i iesea in cale, avea aceasta abilitate si o folosea in mod inconstent. Devenise insetata de suprematie, voia cat mai mult numai pentru ea. Totul, de la cele mai marete constructii pana la cele mai mici detalii, totul trebuia sa fie al ei. Uitase de vechiul ei obicei de a se multumi cu putin si de a fi fericita la orice piedica. Era foc, primea foc, totul era foc in jurul ei. Apoi a venit o ploaie marunta de vara. Chiar si cu picaturile marunte, binefacatoarea ploaie a reusit sa stinga din acel foc. Ramasese o gramajoara de funingine si un mic foc care ardea mocnit. Un foc care isi dorea ploaia atat de mult, isi dorea iarasi sa revina la stadiul simplu, dar complex, de apa. Ii era teama sa ceara ploaia. A urmat o serie de ploi din ce in ce mai vijelioase, dar focul se incapatana sa arda, desi ocupa acum numai un petic de pamant. Pana cand s-a stins aparent din cauza unei noi furtuni, dar, in fond, s-a stins de la sine. Apa incepe sa siroiasca acum mai violent decat inainte. Totul se inunda din nou, iar sentimentul este inegalabil.

.

Am deschis ochii prea mult. Am imbratisat tot ce mi-a iesit in cale si am strans atat de tare, incat toate au ajuns sa fie parti din mine. Ce scarbos. M-am hotarat sa le pun punct. Le voi privi exact ca inainte, printre sprancenele pe jumatate stranse si voi deschide ochii numai la ceva placut, comun, ceva care nu propaga nimic si nu straluceste in asa fel incat sa ma orbeasca. Obisnuiam sa ma auto-evaluez din punctul celorlalti de vedere, alegand corect si obiectiv parerile. Pe cele proaste ori le ignoram, ori invatam ceva din ele si ma corectam, in functie de persoana de la care veneau. Pe cele bune le pastram in starea lor initiala, ori le dezvoltam in functie de magnitudinea lor. Ideea este ca am gresit, am luat ca atare o parere care era importanta pentru mine si am ajuns sa ma dispretuiesc. Oribil.
Am pus punct.

HAOS

Ce frumos toate ideile si perceptiile mele curg lin ,apoi se varsa in Haos. Este minunat faptul ca nu-mi dau seama care parte din mine este nucleul Lui. Poate ca asta ma defineste. Poate ca drumul pe care l-am ales are ca tinta acest Haos. Dar, daca ar fi asa, as avea motive sa ma ingrijorez. Toate drumurile pe care apuc iau curburi anticipate, apoi se varsa, inevitabil in Haos. Poate ca eu sunt insasi sursa Lui. Poate pentru asta am fost creata. Poate totul e numai in mintea mea, poate ar trebui sa ignor elementele care imi aduc senzatia de Haos. Apoi Haosul devine realitate. Dar mereu, elementele acelea sunt foarte importante pentru mine si nu pot sa le ignor. Ma simt derutata. Sunt varzaaaaaaa !

Copil...

Cand eram mica aveam doua papusi.
Una ditre ele era o marioneta rigida cu cap de portelan si par blond, frumos, cu bucle ce curgeau pana la jumatatea rochitei din catifea verde. Sforile negre erau impletite cu cate un fir argintiu ce lucea frumos in lumina. Imi amintesc cu drag cum imi priveam silueta alungita si subtiata a capului meu in acele fire argintii, apoi intorceam sfoara si capul meu capata o forma geosferica. Radeam fericita si incercam sa ma joc cu acea papusa. Trageam de sfori incercand sa o manevrez dar era pur si simplu intepenita. Chiar daca nu reuseam sa ma joc cu ea, imi facea mare placere doar sa o privesc. Bineinteles ca nu asta era scopul unei jucarii, dar stiam ca oricine si-ar fi dorit papusa aceea noua cu pometi inrositi si zambet dragalas.
Cea de-a doua papusa era simpla, facuta de mine din ata rosie, cu nasturi in loc de ochi si un zambet cusut de mana mea tremuranda. Imi aduc aminte ca nu stiam sa cos, si ca la acel zambet pe care i l-am facut m-am intepat de cateva ori. Dar nu-mi pasa de intepaturi, pentru mine conta doar papusa. Ma trezeam dimineata cu ea langa mine pe perna, ma duceam sa mananc cu ea in brate, apoi ma intorceam in camera mea si imi petreceam ore in sir jucandu-ma cu ea. Era fascinanta, deseori ma gandeam, cu mintea mea de copil de pe atunci, ca intr-o viata viitoare ma voi reincarna in acea papusa si voi inveseli pe toata lumea cu zambetul meu facut din ata. Papusa facea orice voiam eu sa faca. Toata lumea radea de ea, dar mie nu-mi pasa. Era papusa mea facuta de mine, care statea pe masina de spalat langa mine cat timp eu faceam baie. Statea pe banca in parc si ma privea in timp ce eu ma jucam in nisip...
Pana cand intr-o zi am primit cadou cea de-a doua papusa, marioneta. Am aruncat papusa cea veche intr-un cufar vechi unde a stat abandonata multa vreme. Timpul trecea si eu deveneam din ce in ce mai atasata de papusa cu bucle blonde...
Intr-o zi a venit vremea ca toata familia sa se mute intr-o casa mai mare. Bineinteles, trebuia sa ne descorotosim de lucrurile vechi si sa pastram doar ce era necesar. Am inceput sa cotrobai prin toate sertarele sa caut ce era de aruncat, pana cand am dat de papusa cea veche. Am privit scarbita spre ea, era o papusa facuta din ata, nu avea par, nu avea degete lucioase si nici sfori cu fir argintiu, nu se compara cu papusa cea noua, asa ca am aruncat-o. Apoi mi-am adus aminte de intepaturile de pe degetul meu, de faptul ca eram nedespartita de acea papusa si de ce insemna ea pantru mine. Si mi-a parut rau... Imi maintesc si acum felul in care am cautat-o in cosul de gunoi ca sa o recuperez, dar nu am mai gasit-o...
Pana si acum simt lipsa acelei papusi.