Basm

Iarasi am ajuns pe marginea prapastiei. Trag adanc aer in piept si imi spun ca asta vreau sa fac. Sa sar. Dar o parte din mine tremura de teama intunericului de jos, iar cealalta tremura sub impulsul aproape incontrolabil de a sari. Punandu-ma in balanta, aceasta nu se inclina, ci asteapta muta sa imi aleg talerul pe care vreau sa ma asez... Acea teama crescanda se consolideaza ca un zid in fata mea, iar impulsul nu este suficient de puternic pentru a sparge zidul...
Zidul care imi contrazice toate legile nescrise, personajul antitetic eroului din basm..
Ma izbesc de un raspuns vehement din partea mea cand ma intreb daca intr-adevar voiam sa ajung aici... Nu. De ce nu ?De ce trebuie sa fiu in permanenta si in rolul zmeului, si in cel al eroului... ?
Ramane decizia de a astepta sa fiu impinsa... Si speranta ca nu voi regreta asta.

Spatiu

Era o zi cu cer innorat si statea sa ploua. Ma intorceam acasa, cu vantul soptindu-mi in urechi versurile unor melodii preferate. Eram, in sfarsit, fericita. Stiam ca acasa ma asteapta camera atent decorata in stilul meu caracteristic, stiam ca voi ajunge intr-un loc in care nimic nu avea sa mi se intample. Aveam o oglinjoara in mana. Era suficient de mare incat sa incapa pe ea poze cu cei dragi, iar in mijloc un spatiu liber destinat mie. Cu acest tablou perfect in fata ochilor, am deschis usa de la camera, folosindu-ma de cot, pentru ca intr-o mana aveam oglinjoara, in cealalta o tigara. Nu recunosteam nimic ! Ordinea era desavarsita, peretii de un alb imaculat, iar pe birou erau aliniate patru pixuri si un caiet. Am scapat oglinda din mana si tigara peste ea. Priveam interzisa cum tigara ardea pozele de pe oglinda, intr-o camera care nu avea nimic definitoriu mie in ea. Dar era camera mea ! INainte ca orice gand sa mi se strecoare in mintea amortita din cauza socului, aud o voce mult indepartata... "De acum, asa trebuie sa arate camera ta, iar tu trebuie sa te modelezi dupa ea si sa o pastrezi asa." De ce ? Nu intelegeam nimic. Primul instinct a fost sa culeg pozele de pe jos si sa fug cu ele. Unde ? Nu-mi pasa. Trebuia doar sa scap de acea imagine dezolanta a noii mele camere. Dar usa era deja inchisa. Firicele de lumina mai intra din cand in cand prin crapatura accidentala, dar cumplita si perfecta ordine din camera nu imi permit sa o parasesc... Pozele au ars, oglinda s-a spart, iar acum ma multumesc cu portretele schizofrenice facute de mine pe caietul de pe masa. Mi-a ramas sa invat sa ma strecor pe sub usa...

Trezeste-te !

E pacat sa traiesti viata imaginii pe care ti-o creezi in fata celorlalti.Acea imagine este ca un drog.Te face sa te simti bine la inceput ,dar pe masura ce trece timpul te sufoca.De la rascruce ai luat-o pe un drum construit de tine insati,iar acum plangi pentru ca nu poate veni un tren care sa te izbeasca,sa te aduca la realitate si sa te tarasca inapoi de unde a inceput totul...Dar trenul ar trebui sa vina de pe contrasens,din fata ta, iar in fata ta se afla un vid pe care aveai de gand sa-l umpli,transformandu-l in lumea ta,lume in care orice colt din alta lume este exclus.Cum ar putea trenul sa vina din vid? Cam tarziu pentru a-ti pune aceste intrebari...Pentru acelasi copil de acum doua compuneri.

Peste podul de pe care cade toata lumea

Ma numesc Ioana si am 2 ani si jumatate. Dupa nenumarate sfortari eroice,m-am nascut brusc,cand pana si ultima speranta era naruita. Am constatat cu stupoare ca viata se consuma si se multiplica in acelasi timp. Am constatat ca timpul poate fi manevrat cu usurinta cu ajutorul starii de spirit. Am constatat ca starea de spirit este cea pe care mi-o impun. Am constatat ca sunt un om! Un om mincinos,deoarece nu am nici macar doi ani si jumatate. Nici macar doi. M-am nascut acum un an si jumatate in mijlocul unei salbaticii pe care mintea mea nu mi-a ingaduit nici astazi sa o inteleg. M-am nascut inconjurata de elemente haotice pe care am invatat, treptat, sa le ordonez in propria ordine: mult mai haotic decat la inceput. Mergand singura pe strazile din lumea tuturor, privesc cu calm cat de clar se contureaza in multime lumea mea. Aceasta parca formeaza margini contondente din cauza carora necunoscutii ma evita. Proaspat nascuta fiind, doua picaturi de apa s-au scurs pe pielea mea proaspata si au lasat urme adanci, care ajuta celelalte picaturi sa treaca mai usor. Dar a durut. Acum provesc cu o dragoste materna acele urme. Ele sunt singurele mele realizari. Cele doua picaturi de apa au plecat mai departe, scuturate de mine in urma gustului lor amar. As vrea sa fug. As vrea sa raman. Ma zbat intr-o camera lipsita de pereti ce ma sugruma, ma sufoca, apoi ma face sa iubesc starea de sufocare. Traiesc, deci, intr-o euforie proprie in care ii atrag pe ceilalti si ii afund adanc, si ii las acolo, da-i dracu...Traiesc.

mori

Pas cu pas.Incet,dar nu uita sa privesti in urma,insa fara a te intoarce cu totul.
Pasi marunti,in asa fel incat sa se acumuleze,incetul cu incetul.Mersul necesita rabdare.
Nu sari,caci vei privi in urma si vei constata ca este gol...Inchide ochii si lasa-ti picioarele sa te poarte in mod firesc,pe unde trebuie...Intinde insa mana pentru a simti usa pe care urmeaza sa o deschizi,numara cate usi ai deschis pana acum si poarta-te ca atare.
Ai grija ce haine vrei sa porti,acele haine ti s-ar putea potrivi,iar cand iti vor ramane mici te vor strange si-o sa plangi.Salveaza-ti lacrimile,ai putea avea nevoie de ele,cand aerul nu iti va mai ajunge,sa ai in ce inota.
Pentru un copil infantil care isi creeaza probleme singura si vrea sa para mai experimentata decat toti ceilalti,dar mai presus de asta,mai experimentata decat ea insasi.

Insomnie

O noapte obisnuita,o ora cel putin bizara,un cer neinstelat,lipsit de orice expresivitate,gazdele unei banale nostalgii fugitive.Norii anemici ce impanzesc cerul,dandu-i o nuanta bolnavicioasa de gri si vantul ce ii poarta de-a lungul orizontului trezesc in mine amintiri...de anul trecut...
Anul trecut,cand stupida varsta de 14 ani nu m-a dezamagit deloc,fiind nemilos de stupida.Acest miraculos an ce s-a scurs de atunci m-a transformat dintr-un biet copil de 14 ani cu nimic in urma,in alt copil de 15 ani,cu totul in urma.Ciudata evolutie.Dar mie mi se pare perfect normala,fireasca si comuna.Cea mai vie parte din mine a ramas in continuare vie,chiar mai vie decat la inceput,insa anumite parti din acea parte vie sunt in coma,sau chiar moarte de ceva timp.Iar acele parti moarte ma iau drept insotitor pe taramul celalalt,de fiecare data cand le invoc.Acele parti moarte ce le omor in continuare cu fiecare parte din mine,acea parte ce a dormit adanc pana la stupida varsta de 14 ani,s-a trezit brusc,iar acum o suprim cu toata puterea decansata de o imensa rusine...Aceea eram eu ? Dar cum se face ca acum,uitandu-ma in oglinda nu mai vad aceeasi imagine ? Alta culoare de par ma schimba radical in ceva necunoscut ? Nu. Alt machiaj? Nu.
Este ciudat faptul ca eu caut un raspuns in aspectul fizic,este ciudat faptul ca eu caut,printr-o serie de intrebari,raspunsul ce rasuna inca viu in capul meu, dar nu ma mai macina,nu ma mai seaca de orice putere, pur si simplu rasuna sec,sacadat si imi provoaca reactii atat de repetate incat au devenit instincte.
Ma credeam eu in stare,anul trecut,de progrese atat de remarcabile pentru mine,dar atat de insesizabile pentru ceilalti ?
Vedeam eu, oare, capacitatea obiectelor palpabile de a se distorsiona, de a-si schimba forma, de a ma ataca si de a ma proteja in acelasi timp...?