Trezeste-te !

E pacat sa traiesti viata imaginii pe care ti-o creezi in fata celorlalti.Acea imagine este ca un drog.Te face sa te simti bine la inceput ,dar pe masura ce trece timpul te sufoca.De la rascruce ai luat-o pe un drum construit de tine insati,iar acum plangi pentru ca nu poate veni un tren care sa te izbeasca,sa te aduca la realitate si sa te tarasca inapoi de unde a inceput totul...Dar trenul ar trebui sa vina de pe contrasens,din fata ta, iar in fata ta se afla un vid pe care aveai de gand sa-l umpli,transformandu-l in lumea ta,lume in care orice colt din alta lume este exclus.Cum ar putea trenul sa vina din vid? Cam tarziu pentru a-ti pune aceste intrebari...Pentru acelasi copil de acum doua compuneri.

Peste podul de pe care cade toata lumea

Ma numesc Ioana si am 2 ani si jumatate. Dupa nenumarate sfortari eroice,m-am nascut brusc,cand pana si ultima speranta era naruita. Am constatat cu stupoare ca viata se consuma si se multiplica in acelasi timp. Am constatat ca timpul poate fi manevrat cu usurinta cu ajutorul starii de spirit. Am constatat ca starea de spirit este cea pe care mi-o impun. Am constatat ca sunt un om! Un om mincinos,deoarece nu am nici macar doi ani si jumatate. Nici macar doi. M-am nascut acum un an si jumatate in mijlocul unei salbaticii pe care mintea mea nu mi-a ingaduit nici astazi sa o inteleg. M-am nascut inconjurata de elemente haotice pe care am invatat, treptat, sa le ordonez in propria ordine: mult mai haotic decat la inceput. Mergand singura pe strazile din lumea tuturor, privesc cu calm cat de clar se contureaza in multime lumea mea. Aceasta parca formeaza margini contondente din cauza carora necunoscutii ma evita. Proaspat nascuta fiind, doua picaturi de apa s-au scurs pe pielea mea proaspata si au lasat urme adanci, care ajuta celelalte picaturi sa treaca mai usor. Dar a durut. Acum provesc cu o dragoste materna acele urme. Ele sunt singurele mele realizari. Cele doua picaturi de apa au plecat mai departe, scuturate de mine in urma gustului lor amar. As vrea sa fug. As vrea sa raman. Ma zbat intr-o camera lipsita de pereti ce ma sugruma, ma sufoca, apoi ma face sa iubesc starea de sufocare. Traiesc, deci, intr-o euforie proprie in care ii atrag pe ceilalti si ii afund adanc, si ii las acolo, da-i dracu...Traiesc.

mori

Pas cu pas.Incet,dar nu uita sa privesti in urma,insa fara a te intoarce cu totul.
Pasi marunti,in asa fel incat sa se acumuleze,incetul cu incetul.Mersul necesita rabdare.
Nu sari,caci vei privi in urma si vei constata ca este gol...Inchide ochii si lasa-ti picioarele sa te poarte in mod firesc,pe unde trebuie...Intinde insa mana pentru a simti usa pe care urmeaza sa o deschizi,numara cate usi ai deschis pana acum si poarta-te ca atare.
Ai grija ce haine vrei sa porti,acele haine ti s-ar putea potrivi,iar cand iti vor ramane mici te vor strange si-o sa plangi.Salveaza-ti lacrimile,ai putea avea nevoie de ele,cand aerul nu iti va mai ajunge,sa ai in ce inota.
Pentru un copil infantil care isi creeaza probleme singura si vrea sa para mai experimentata decat toti ceilalti,dar mai presus de asta,mai experimentata decat ea insasi.

Insomnie

O noapte obisnuita,o ora cel putin bizara,un cer neinstelat,lipsit de orice expresivitate,gazdele unei banale nostalgii fugitive.Norii anemici ce impanzesc cerul,dandu-i o nuanta bolnavicioasa de gri si vantul ce ii poarta de-a lungul orizontului trezesc in mine amintiri...de anul trecut...
Anul trecut,cand stupida varsta de 14 ani nu m-a dezamagit deloc,fiind nemilos de stupida.Acest miraculos an ce s-a scurs de atunci m-a transformat dintr-un biet copil de 14 ani cu nimic in urma,in alt copil de 15 ani,cu totul in urma.Ciudata evolutie.Dar mie mi se pare perfect normala,fireasca si comuna.Cea mai vie parte din mine a ramas in continuare vie,chiar mai vie decat la inceput,insa anumite parti din acea parte vie sunt in coma,sau chiar moarte de ceva timp.Iar acele parti moarte ma iau drept insotitor pe taramul celalalt,de fiecare data cand le invoc.Acele parti moarte ce le omor in continuare cu fiecare parte din mine,acea parte ce a dormit adanc pana la stupida varsta de 14 ani,s-a trezit brusc,iar acum o suprim cu toata puterea decansata de o imensa rusine...Aceea eram eu ? Dar cum se face ca acum,uitandu-ma in oglinda nu mai vad aceeasi imagine ? Alta culoare de par ma schimba radical in ceva necunoscut ? Nu. Alt machiaj? Nu.
Este ciudat faptul ca eu caut un raspuns in aspectul fizic,este ciudat faptul ca eu caut,printr-o serie de intrebari,raspunsul ce rasuna inca viu in capul meu, dar nu ma mai macina,nu ma mai seaca de orice putere, pur si simplu rasuna sec,sacadat si imi provoaca reactii atat de repetate incat au devenit instincte.
Ma credeam eu in stare,anul trecut,de progrese atat de remarcabile pentru mine,dar atat de insesizabile pentru ceilalti ?
Vedeam eu, oare, capacitatea obiectelor palpabile de a se distorsiona, de a-si schimba forma, de a ma ataca si de a ma proteja in acelasi timp...?

Vis ?

In fata mea se intinde o camera goala,vopsita in negru.Intunericul ma macina,imi patrunde pana in subconstient,iar fiecare gand al meu isi gaseste cate un ecou in nuanta apasatoare de negru ce ma inconjoara.O prezenta necunoscuta ce abia se intrezareste ma priveste din celalalt capat al camerei.Un ras malefic, starnit, in mod evident de teama si nesiguranta mea, imi strapunge violent toate simturile.Teama se transforma in oroare in momentul in care recunosc acel ras.Acel ras ce ma insoteste pretutindeni,acel ras ce nu poate fi comprimat intr-un simplu zambet, acel ras ce curge navalnic,parand un rau nesecat ce face spume...Rasul meu!
Picioarele mele s-au miscat,impotriva vointei mele spre locul de unde izvora acest ras ce nu contenea, in ciuda temerii mele ce distorsiona secundele,dandu-le forma,facandu-le interminabile, apasatoare...Pe masura ce inaintam in acest cosmos morbid,rasul devenea din ce in ce mai atenuat,cu un ecou din ce in ce mai pronuntat,ce se apropia amenintator de mine,un ecou ce era aproape palpabil,ce parea ca ma agreseaza fizic.Instincul puternic de a ma intoarce inapoi era comprimat de o curiozitate ce sclipea in intunericul dens.Misterioasa prezenta mi-a anticipat,se pare, gandurile,iar eu am auzit usa inchizându-se zgomotos în urma mea.Inaintez, stangace, cu gandurile imbarligandu-mi-se in cap, dandu-mi impresia sa se desprinde de corp, cu tot cu amalgamul de ganduri ce-l umple.Un curent puternic de aer rece ma invaluie in nemiloasa lui vraja,iar in fata mea se prelungeste o umbra fantomatica.Lumina!In spatele meu!
Ma intorc, prada unei energii inexplicabile ce pune stapanire pe mine si observ in fata mea ceea ce nu mi-as fi dorit niciodata sa vad.O lumanare cu o flacara lipsita de densitate, a carei lumina imi permite sa deslusesc o oglinda,impreuna cu imaginea din ea.
Sunt eu...! Eu, insa cu o privire ce imi aducea aminte de cele mai neplacute experiente prin care am trecut...Imaginea ce ma privea cu o sete febrila de dincolo de marginea oglinzii prinse glas. Un glas stins, anemic, din care nu desluseam nimic...Acel glas prinde din ce in ce mai mult volum, sunetul devenind din ce in ce mai distorsionat.Inchid ochii.Ii deschid iar...Ma aflu in camera mea,in pat,cu lumina lunii batandu-mi direct pe fata...